vine ziua, dimineaţa este aproape, şi de mâine o să-mi dau toată silinţa.
azi era frig şi oraşul decisese să ne dea un moment de intimitate. oraşul avea suflet bun.
ceaţa vie şi palidă ca niciodată m-a făcut să întreb unde suntem şi dacă ne-am rătăcit.
dar înainte de a ne pierde şi a ne regăsi în aceea confuzie generală aproape naturală,
amestec între limite şi aerul ce le taie, încercam să zâmbesc şi cădeam;
cădeam şi zâmbeam. visam. m-am speriat aşezat în faţa fericirii şi tristeţii
ce continuă şi acum să ducă războiul vieţii în mine. „ce viu sunt! sunt viu!”.
pierdut pe un pătrat de pământ mai rece decât mi-aş fi putut închipui că poate fi orice cerc,
m-am aruncat şi am visat în timp ce eu şi cu tine simţeam aceeaşi melodie.
sufletul meu s-a întins şi a crezut, sufletul meu mult iubit nu este rănit. sufletul meu iubeşte.
cu mâinile în cap ţipându-mi răul am întins de fiecare dată cel puţin două mâini.
apoi în visul tău, tăcut, dar atât de fericit îmbrăţişându-te ţi-am şoptit viaţa-mi în ureche.
dimineaţa acum este mai aproape şi nu ar trebui să fim atât te departe. dimineaţa aproape că a venit.
Posted on January 2nd, 2008 by EveryDay
Filed under: Uncategorized
Leave a Reply